E ultima dată…

“E ultima dată…”
De câte ori nu ne-am repetat cuvintele astea, minţindu-ne cu neruşinare pe noi înşine cu privire la tot soiul de lucruri?! E ultima ţigară. E ultima bucăţică de ciocolată. E ultima înghiţitură de alcool. E ultima aventură pe care i-o iert. E ultima palmă pe care i-o accept. Ultima…
Dar de cele mai multe ori, undeva, în sinea noastră, ştim că va exista o dată viitoare, care va deveni, la rândul ei, ultima dată. Şi dacă recidiva anumitor “ultime” lucruri are doar parfumul unei vini inocente, copilăreşti, în alte situaţii totul doare. Fizic, psihic, în toate felurile.
Ultima dată. De mâine…
De ce “de mâine”? De ce nu “de azi”? Ce are azi-ul de ne sperie în aşa hal? Sau ce are azi-ul de nu vrem să renunţăm la el şi ţinem cu dinţii de fiinţa lui atât de confuză?
Pentru că ne e teamă de începuturi. Ne e GROAZĂ de începuturi. De orice soi de începuturi. Şi orice “ultim” lucru anunţă un nou început, sau cel puţin posibilitatea sa. Dar, aşa cum spuneam într-un text anterior, ne e teamă de necunoscut. Aerul nefamiliar al primelor dăţi rareori este pe placul inerţiei noastre interioare. Cu toate astea, poate că nu sună chiar atât de rău “prima zi a unui eu mai bun”…în fond, prima pagină a unei cărţi noi poartă mereu în ea promisiunea unei întregi noi lumi. Dar tot ea înseamnă şi că înaintea ei a fost pus un punct undeva ;).
signature

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s