Cu susu-n jos…sau perspectiva perspectivei

S-a întâmplat de curând să mă aflu într-o cameră în care a intrat, la ceva vreme în urma mea, o viespe. Amuş, dragă cititorule, nu mă înţelege greşit, oi fi eu pro-viaţă şi împotriva uciderii inutile a unei fiinţe, fie ea şi o muscă, dar de viespi îmi e teamă, o teamă pe care o simt cum îmi iese prin pori în secunda în care distanţa dintre zburătoarea cu pricina şi mine scade sub doi metri. Simplul gând că viespea poate să înţepe şi apoi să zboare mai departe nestingherită, sau chiar să înţepe din nou, (spre deosebire de ruda ei, albina) îmi face pielea ca de găină. Cu toate astea, mi-am zis că n-are rost să purced direct la omorârea ei ci, profitând de cele două ferestre deschise ale încăperii, să încerc să o “conving” să iasă, în mod paşnic. 

Aşa că m-am ridicat încetişor, chinuindu-mă să nu transpir prea tare ca nu cumva individa să îmi miroasă spaima, şi am încercat să dau la o parte perdelele, pentru a crea un curent de aer care s-o poarte spre exterior. Dar, parafrazând un banc, viespea “nu şi nu”. Începusem deja să dezvolt strategii de a dispărea eu însămi de-acolo, conform principiului “fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”, când s-a petrecut ceva neaşteptat: unul din geamurile termopan ale încăperii avea o spărtură la baza lui, lipsindu-i o bucată ceva mai mare decât o palmă, iar viespea, încercând probabil să îşi găsească drumul spre “afară”, a nimerit între cele două feţe. Până aici nicio problemă, doar că vezi tu, cititorule, viespea s-a ridicat între cele două foi de sticlă până sus, rămânând între ele ca într-un sendviş şi chinuindu-se să treacă direct prin geam, izbindu-se iar şi iar de margini, aproape cu disperare.

La momentul când am plecat eu într-un final din încăperea respectivă, viespea era prizonieră în acelaşi loc, continuându-şi încercările (evident nereuşite) de a evada, şi nu am putut să nu constat că, dacă ar fi zburat pur şi simplu mai întâi în jos, ar fi putut ieşi tot pe acolo pe unde intrase. Iar următorul gând a fost acela că şi noi, de multe ori poate, ţintind anumite scopuri, le-am atinge poate mai uşor dacă mai întâi ne-am “lăsa mai jos” sau ne-am trage niţel deoparte, pentru a avea o altă perspectivă a lucrurilor…

Advertisements

Când pierzi un prieten

Orice moarte învie toate morţile dinaintea ei.

Orice durere sapă încă puţin şanţul pe unde au mai trecut şi alte dureri.

Azi am înmormântat un câine. Bătrân şi bolnav, dar nu asta contează. Odată cu el i-am îngropat din nou pe toţi ceilalţi morţi înaintea lui (că au mai fost şi alţii până la el) şi m-a durut sufletul din nou pentru fiecare dintre ei, şi m-am simţit vinovată că poate n-am făcut destul pentru fiecare dintre ei.

Nu sunt nici prima, nici ultima care îngroapă un prieten – fie el doar un câine. Nu sunt nici prima, nici ultima care plânge fără să îşi poată stăvili lacrimile lângă ochii lui închişi. Şi cu siguranţă nu sunt nici prima, nici ultima care simte tot ce simt.

Sunt sigură însă că praful de pe picioarele mele se va lăsa spălat cu mare greutate astă-seară, iar mâine dimineaţă, imediat după ce deschid ochii, voi uita timp de câteva clipe că el nu mai e. Şi după ce îmi voi aminti asta, moartea lui va fi iar vie, ca şi a celor dinaintea lui. Şi o să doară iar, sărat şi prelung, ca un şuvoi de umbre îmbogăţindu-se…

Confesiuni de august

E august, un august acru şi prea colorat, un august mirosind (pentru mine) a măduvă de ore pierdute pe malul mării. Da, ştiu că nu o să fiţi de acord – numărul celor îndrăgostiţi iremediabil de valurile sărate, de o culoare hipnotică, este foarte mare. Eu nu mă număr printre ei – recunosc că trei zile pe litoral deja pentru mine înseamnă prea mult, şi cei care mă cunosc ştiu acest lucru. Vrând-nevrând însă o fac şi pe-asta din când în când, peu importent les motifs. Nici măcar bucuria copiilor, care pot sta în apă cu orele, nu reuşeşte să mă convingă să îmi placă marea. Da, ştiu, sunt “defectă” :P.

Psihologul amator din mine ar putea scrie pagini întregi despre cum nu îmi place la mare pentru că nu îmi iubesc mama în mod corespunzător şi pentru că nu am fost niciodată prea încântată de copilăria mea – şi ar fi totodată conştient de ipocrizia din vorbele mele, deoarece nici mama mea n-a fost una rea, nici copilăria una nefericită, ci pur şi simplu aşa sunt eu, incapabilă să fiu mulţumită cu ceea ce mi-a fost dat. Leg marea de mama şi de copilărie pentru că, din punctul meu de vedere, treaba asta cu marea e ca un fel de întoarcere la mama universală practicată de atât de mulţi, o revenire în lichidul amniotic din care am ieşit cu toţii cândva după ce ne-am hrănit, reciclându-ne pe noi înşine timp de…mult timp.

Eu însă nu simt nevoia să revin la “supa primordială”. Întoarcerea la origini presupune, de obicei, învăţarea unei lecţii care altfel nu se vrea învăţată. Poate am şi eu vreo lecţie rămasă în afara timpului, o lecţie care îşi cere drepturile prin acest simplu fapt al neplăcerii simţite faţă de “mersul la mare”. Poate că plictiseala mea faţă de mare (şi, după cum mă taie pe mine capul, faţă de trecut) este doar o încercare jalnică a subconştientului meu de a fugi de anumite răspunderi. Sau poate că pur şi simplu nu îmi place să îmi bată soarele în cap :P. Poate ar trebui să merg la mare iarna – e posibil ca imaginea ei îngheţată să aibă alte ecouri în mine.

Una peste alta, fiecare din noi are alte sentimente faţă de întinderea aceea de apă sărată. Aparent, ale mele nu vor depăşi prea curând, dacă nu cumva chiar niciodată, treapta unei nostalgii nedefinite sub umbra unui zâmbet amărui şi obosit atunci când valurile îmi ating degetele picioarelor. Şi atât.

Despre păienjeni şi mâini de ajutor

Edmund Burke a spus că “Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” Iar azi am înţeles asta pe o cale niţel mai cotită.
În bucătărie fiind azi-dimineaţă, pregătind micul dejun, am observat un păianjen mic în chiuvetă. Nu ştiu exact cum a ajuns acolo, dar se chinuia vitejeşte să îşi croiască drum printre stropii de apă spre marginea chiuvetei, mai chircindu-se când îl ajungea vreun picur, mai odihnindu-se, dar nedându-se bătut. Acu’, să n-aveţi impresia că am avut eu o inimă atât de largă încât să îl culeg cu vreun pai de-acolo şi să îi dau drumul afară, în curte. Nu. M-am mulţumit să îi privesc de la distanţă eforturile de a supravieţui, bucurându-mă, oarecum, în sinea mea, când l-am văzut cum reuşeşte, încet-încet, să se ridice. Văzându-l trecut de jumătatea drumului spre salvare, am întors spatele chiuvetei şi am intrat în cameră, unde, doar două minute mai târziu, cel mic mi s-a alăturat, spunându-mi pe un ton oarecum somnoros:
– Nu am strivit păianjenul din bucătărie. Era un păianjen în chiuvetă.
Pentru o fracţiune de secundă m-am bucurat, zicându-mi că se trezeşte conştiinţa în el faţă de fiinţele mai mici decât noi. În secunda imediat următoare mi-a zdrobit însă iremediabil ideea, continuând:
– Am dat drumul la apă. S-a dus.
Am înghiţit în sec, simţind cum mă cuprinde vinovăţia pentru moartea păianjenului pe care alesesem să îl las să se descurce singur. Evident, nu am muştruluit copilul, care încă nu înţelege cum e cu respectul faţă de orice formă de viaţă. Dar senzaţia de vină a fost atât de cumplită, încât nu am putut să nu mă întreb cum ar trebui să ne simţim atunci când trecem pe lângă oameni care se chinuie să se ridice la lumină şi alegem să îi ignorăm.
Da, ştiu că există o lege a supravieţuirii, ştiu că nu întotdeauna putem ajuta – dar atunci când putem ar trebui s-o facem. De cele mai multe ori e suficient un vârf de pai de ajutor – sau un cuvânt bun :).

Preţul unei lumi

E clar, nu sunt bună de bloguială. Nu sunt în stare să mă ţin de treaba asta la modul serios nici măcar în joacă. Au trecut mai bine de patru luni în care n-am scris nimic de Doamne-ajută şi nici azi nu stau prea grozav la capitolul ăsta. O să încerc totuşi să mă iau de urechi (sau, era într-un sketch de-al lui Mircea Crişan o replică, „de păr de cămilă sau de ourson…”) şi să scriu măcar câteva rânduri (în afară, evident, de cele anterioare).

Mă uitam, mon cher lecteur, ceva mai devreme pe pagina unui anticariat. Şiruri întregi de cărţi la preţuri derizorii, majoritatea aparţinând unor nume de care nu am auzit niciodată, din care răsăreau ici-colo titluri ale unor autori cunoscuţi. Şi pentru câteva secunde am avut în minte imaginea unui padoc de câini abandonaţi, nu neapărat de vreo rasă preţioasă, căutându-şi fiecare un stăpân şi dând din coadă la vederea oricărui străin privindu-i printre barele de metal. Fiecare carte îşi caută un stăpân, ale cărui minte şi inimă să le bucure. Nu e vina cărţii că, după ani de loialitate pe raftul cuiva, s-a trezit îndepărtată pentru o sumă derizorie sau chiar pe degeaba. Nu e vina unei cărţi că ajunge să îşi trăiască bătrâneţea într-un depozit aglomerat sau uitată prin vreun cotlon igrasios. Nu e vina unei cărţi că nu e „de rasă”.

Anticariatul cu pricina nu e singurul care se străduieşte să găsească un nou proprietar pentru cărţile abandonate. Sunt multe. Unele online, altele prin oraş. Există chiar şi aşa-zişii „buchinişti”, înşiraţi pe câte-o stradă centrală, care, din dragoste pentru bietele volume (şi, de multe ori, din nevoia de a-şi potoli foamea), vând pe sume de nimic zeci, sute, mii de cărţi. Zeci, sute, mii de lumi, unele mai insipide, altele mai interesante, vândute pe câte 2-3 lei, sau chiar pe mai puţin. Lumi aşteptând să fie explorate, dorindu-şi doar ca, înainte de reciclare, să-şi mai deschidă măcar o dată porţile pentru un cititor, pe care să îl farmece cu conţinutul lor. Lumi care mor încet, doar pentru că noi, cititorii, le lăsăm să moară – de prea multe ori, pe gratis.

Da, există literatură „de umplutură”. Chiar multă. Triajul rămâne însă tot în sarcina cititorului. Adică a noastră – eu şi tu şi alţii, cărora o bibliotecă, oricât de mică sau de mare, tot cel mai frumos loc din lume ni se pare :). Şi, până la urmă, ar trebui să ne apropiem de orice carte la fel cum se apropie ea de noi. Cu dragoste. 

E ultima dată…

“E ultima dată…”
De câte ori nu ne-am repetat cuvintele astea, minţindu-ne cu neruşinare pe noi înşine cu privire la tot soiul de lucruri?! E ultima ţigară. E ultima bucăţică de ciocolată. E ultima înghiţitură de alcool. E ultima aventură pe care i-o iert. E ultima palmă pe care i-o accept. Ultima…
Dar de cele mai multe ori, undeva, în sinea noastră, ştim că va exista o dată viitoare, care va deveni, la rândul ei, ultima dată. Şi dacă recidiva anumitor “ultime” lucruri are doar parfumul unei vini inocente, copilăreşti, în alte situaţii totul doare. Fizic, psihic, în toate felurile.
Ultima dată. De mâine…
De ce “de mâine”? De ce nu “de azi”? Ce are azi-ul de ne sperie în aşa hal? Sau ce are azi-ul de nu vrem să renunţăm la el şi ţinem cu dinţii de fiinţa lui atât de confuză?
Pentru că ne e teamă de începuturi. Ne e GROAZĂ de începuturi. De orice soi de începuturi. Şi orice “ultim” lucru anunţă un nou început, sau cel puţin posibilitatea sa. Dar, aşa cum spuneam într-un text anterior, ne e teamă de necunoscut. Aerul nefamiliar al primelor dăţi rareori este pe placul inerţiei noastre interioare. Cu toate astea, poate că nu sună chiar atât de rău “prima zi a unui eu mai bun”…în fond, prima pagină a unei cărţi noi poartă mereu în ea promisiunea unei întregi noi lumi. Dar tot ea înseamnă şi că înaintea ei a fost pus un punct undeva ;).
signature

Just acting silly :P

OK, I admit it. Sunt moartă după anumite voci bărbăteşti. Le-aş asculta până leşin, fie că se manifestă vorbind sau cântând sau…alte chestii similare.
Prima voce după care am salivat vreodată a fost cea a lui Sean Connery. I mean OMG! *waving hand pitzy style and rolling eyes* Când am dat prima dată cu urechea de vocea lui (la modul conştient adică) eram prin liceu, sau aşa ceva, şi poate că şi hormonii or fi avut ceva de spus, deşi partea ciudată este că el ca bărbat nu m-a atras niciodată. Sau poate aşa, un pic, după ce a îmbătrânit bine. Ca un vin bun. Buuuuun de tot. Mda. La babe ca mine merge ;).
A doua voce care îmi zbârleşte toţi (as in TOŢI) perii este cea a lui Russel Crowe. Timbrul ăla uşor răguşit, obosit, oarecum tărăgănat…*looooong siiiiiigh…*
A treia voce e o voce cântândă, şi îi aparţine lui Dmitri Hvorostovski. Bariton. O splendoare de glas, dens, flexibil, bogat. O s-o zic pe-aia cu „deh, e rus, are *clearing throat* circumstanţe potrivite”.
A patra, găsită mai de curând, e a lui Avi Kaplan, unul din membrii grupului Pentatonix. Măi, şi are omul ăla nişte armonice în voce, de îmi zdruncină la propriu inima. Toţi fluturii şi moliile şi alte lepidoptere îmi zăngăne în cutia toracică atunci când i-o ia lui vocea în jos…şi în jos…şi…*coughing*.
Şi probabil că ar mai fi. Dar momentan mă duc să îmi pun un pahar cu ceva rece. Şi cu gheaţă. Multă, multă gheaţă.

signature

De sus în jos, de jos în sus

30 decembrie. Penultima zi a unui an care a tăiat în carne vie, în suflete, în spirite, în tot. A tăiat uneori cu cruzime, alteori cu blândeţe, dar nu a cruţat nicio fiinţă de simţirea lamei timpului. Undeva, pe un dulap din camera mea, se aude un şoarece ronţăind vreo firmitură de pâine sau aşchie de lemn sau poate altceva, iar eu stau şi mă gândesc foarte serios să îi iert prezenţa, că parcă prea a fost plin de moarte 2016. Au dispărut dintre noi atâţia şi atâţia oameni minunaţi, şi citeam ceva mai devreme o glumă amară cum că David Bowie, cu care a început şirul lung de pierderi, a aranjat un colţ de rai undeva pe care l-a tot populat cu crema omenirii.
E ciudat cum se adevereşte mereu că doar după ce pierzi ceva devii dureros de conştient de fosta sa prezenţă. Că e nevoie de un gol imens ca să realizăm ce înseamnă de fapt „plinul”. Şi, din păcate, că ne vom obişnui cu golul ăsta aşa cum e, şi vom învăţa să ignorăm alte plinuri care, încetul cu încetul, vor dispărea din viaţa noastră. În fond, viaţa se reduce la esenţe. Oricât de mult am pierde, ne vom consola mereu cu ceea ce a rămas şi vom spune mereu că se poate şi mai rău. Cum spunea bunica mea, „să fim sănătoşi şi să fie pace”. Ba chiar şi când nu mai suntem sănătoşi şi/sau nu mai e pace găsim moduri de a ne resemna. Poate facem asta din speranţa sau din disperarea de a vedea de-acum celebra „luminiţă de la capătul tunelului”. Sau poate pur şi simplu pentru că nu vrem să acceptăm faptul că am atins fundul oceanului, deşi, din punctul meu de vedere, ar fi bine să conştientizăm şi să acceptăm acea limită de jos o dată pentru totdeauna, şi să ne hotărâm să începem să înotăm în sus, spre suprafaţă.
Se termină un an. Dacă am primit ceva bun de la anul ăsta a fost lecţia că a pierde ceva nu e neapărat un lucru rău. De multe ori, acea pierdere are menirea de a face loc altui lucru. Altei fiinţe. De multe ori are menirea de a ne obliga să deschidem ochii pe care îi strângem cu încăpăţânare, refuzând să ne părăsim zona de confort, de teama necunoscutului. Acum însă stau şi mă gândesc că dacă am face din veşnicul necunoscut zona noastră de confort, atunci întreaga aventură a vieţii noastre n-ar fi decât o eternă „întoarcere acasă”.
Aşa că în clipa asta privesc pe geam cum 2016 îşi trage ultimele suflări, cenuşii şi morocănoase. Şoarecele de pe dulapul meu s-a retras prin cine ştie ce cotlon, probabil că mâine seară îl voi auzi iar dându-mi târcoale. Şi el e o fiinţă. Şi eu sunt doar un animal în palma vremii şi vremurilor. Şi anul care vine e tot timp, la fel ca acesta care pleacă. Ce îmi doresc de la el? Multe. Dar mai ales să nu mă facă să uit lecţia anului încă viu. Altfel, 2016 va muri mâine seară în zadar şi noi vom uita din nou că după ce ai atins fundul oceanului, singura direcţie în care te poţi îndrepta (dacă nu mori între timp, desigur) e în sus.

signature

 

 

Fotografii şi ciocolată

Mă uitam deunăzi prin nişte fotografii vechi de-ale bunicii, fotografii din acelea în care oamenii abia zâmbeau, pentru că dura mult până când imaginea se imprima pe suportul fotografic şi era greu să păstrezi aceeaşi expresie pe chip. Şi uitându-mă eu la fotografiile cu pricina, mi-am dat seama că de fapt preţiozitatea lor nu stă doar în faptul că sunt vechi (cu toate că, să fim serioşi, imaginile care au aproape 100 ani vechime pot fi considerate a avea o oarecare valoare…), ci mai ales în faptul că pe vremea aia nu se făceau fotografii pe bandă rulantă ca acum. Cunosc oameni care au făcut mai multe poze într-o zi decât a avut bunica mea făcute într-o viaţă. Pe vremea aia se făceau doar câteva poze, fiecare cu rostul ei, fiecare menită să planteze pe hârtie un moment special. Acum nu mai e aşa.
Da, e fain să ai multe amintiri, dar stau şi mă gândesc câte din acele mii de fotografii anuale personale ale tinerilor din ziua de azi vor ajunge să fie privite peste o sută de ani cu aceeaşi emoţie cu care privesc eu pozele bunicii. Şi nu neapărat emoţie datorată relaţiei de rudenie, ci datorată mai ales conştientizării trecerii timpului. Şi, în special, conştientizării trecerii timpului peste hârtia care păstrează pe ea acea clipă de atâta vreme dispărută.
La ora actuală majoritatea fotografiilor rămân la stadiul de imagine păstrată într-un HDD sau SSD sau pe un stick USB sau DVD sau naiba mai ştie ce alt suport digital special, amorţind cu eleganţă prin vreo cutie sau raft, sub straturi succesive de praf. Desigur, la fel se poate întâmpla şi cu pozele vechi, rătăcite prin cutii de carton „puse bine” pe şifoniere sau pe sub paturi sau prin sertare. Însă, cumva, parcă mai mare sfinţenie se regăseşte în momentele când atingi cu degetele fotografia aia veche şi îngălbenită decât în cele când priveşti pe un monitor ceva înregistrat cu ani în urmă. Cumva, atingerea aia fizică a hârtiei fotografice te poartă înapoi în timp. Sau cel puţin aşa mi se întâmplă mie. Şi călătoria aia în timp are pentru mine mereu un gust dulce-amărui şi catifelat, ca de ciocolată cu migdale. Ţie, drag cititor, nu îţi place ciocolata? 🙂

signature

 

 

 

 

Nota autoarei: fotografia afişată aici nu e personală, e una preluată din mediul virtual. Sunt sigură însă că şi originalul acelei fotografii păstrează în el acelaşi parfum ca al fotografiilor bunicii mele ;).

Să scrii, să nu scrii…

Există momente de-alea când vrei musai să scrii dar nu ştii despre ce, că n-ai o preferinţă anume. Ştii doar că vrei să pui mâna pe carandaş (de la bunică-mea citire cuvântul – pentru cei cărora le e lene să îi caute înţelesul, înseamnă „creion” :P) şi să faci pe intelectualul filosof, chinuind hârtia. Care, evident, nu roşeşte săraca sub inepţiile tale.
Când nu ştii despre ce să scrii, ai varianta să culegi un subiect universal şi să brodezi pe marginea lui după cum te taie capul. Sau, ca să îl citez pe măria-sa Călinescu, baţi câmpii cu graţie. Desigur, presupunând că ai înclinaţii spre aşa ceva – bătut câmpii cu graţie adică. Dacă n-ai, atunci dai cu banul. Oricum ar cădea moneda, tot te poţi lega de o faţă a ei.
Acum, se pune şi întrebarea: care din multele subiecte universale poate să suporte cu stoicism atacurile minţii tale? Nu de alta, dar dacă nimereşti vreunul care să necesite cunoştinţe de vreo anume natură şi nu te documentezi, rişti să debitezi cine ştie ce aberaţii. Şi dacă scrii doar pentru tine n-ar fi nimic, dar dacă mai citesc şi alţii ce produce mintea ta…
Cu puţin noroc însă, mon cher lecteur, subiectul pe care l-ai ales este unul lejer, ştii exact despre ce e vorba în propoziţie, cuvintele curg ca vinul bun într-un pahar atunci când muzica din fundal i se asortează orei târzii, iar tu ai parte de o seară absolut splendidă, aromată şi condimentată fix atât cât trebuie, imaginându-ţi că eşti un mare scriitor pe cale să îţi impresionezi cititorii cu următoarea ta creaţie genială :). Care începe, evident, cu „există momente de-alea când vrei musai să scrii”…

signature