Sunt ipocrită, recunosc

Vin sărbătorile, vine Crăciunul, pregătirile sunt în toi. Şi s-a nimerit ca în această dimineaţă, trezindu-mă şi ieşind în pragul casei, să mă întâmpine, în afara gerului obişnuit, guiţăturile porcilor aflându-şi moartea, laolaltă cu lătratul câinilor nedumeriţi şi agitaţi. Într-un mod absolut stupid, am fost incapabilă să mă smulg din mijlocul acelor sunete, asistând involuntar în mod fonic la tot procesul sacrificării. Mi-am amintit apoi de o greşeală de-a tatălui meu care, înainte de un Paşte, a venit acasă cu un ied viu, pe care am apucat să îl văd şi să îi dau să mănânce, până să aflu că urma să îl taie. De Paştele ăla nu am pus gura pe nimic făcut din carnea iedului.
Una peste alta, azi-dimineaţă m-a încercat o senzaţie stranie de revoltă, crezând că înţeleg (din nou) de ce nu voi fi niciodată în stare să cresc un porc sau alt animal – pentru că, în momentul în care creşti un animal, el devine parte din familie într-un anume fel. Nu mai poţi să îl mănânci. Nu aş fi niciodată în stare să mănânc din el după ce i-am privit ochii îngroziţi văzând cuţitul.
Aici însă apare sfânta ipocrizie. Cine mi-a citit vorbele de mai sus este probabil convins acum că sunt vegetariană, sau barem ovo-lacto-vegetariană. Că deh, empatia nu ar trebui să se limiteze doar la porcul propriu, ci la orice porc sau alt animal, nu? Păi…nu. Sunt la fel de omnivoră ca mulţi alţii. Nu pot asista la sacrificarea unui animal. Simt frica din el până în măduva oaselor, groaza, teroarea. O simt la modul organic. Nu, nu aş putea să cresc un animal şi apoi să îl tai ca să îl mănânc. Nu am însă nicio problemă să fac mâncare cu carne, în condiţiile în care o cumpăr sau o primesc de la cineva, fără să fi luat contact cu animalul respectiv. Ştiu că sunt ipocrită. M-a durut atunci când mi-am dat seama de asta prima dată – nu doar animalele pe care le vezi în timpul sacrificiului suferă, nu doar lor le e frică. Şi din cauza asta, am încercat mereu să îmi spăl ipocrizia cu un obicei pe care l-am întâlnit în diverse situaţii şi sub diverse forme – acela de a mulţumi tacit animalului care a murit pentru ca eu să mă hrănesc pe mine şi familia mea. Nu, mulţumirea aceea nu îmblânzeşte cu nimic frica pe care a simţit-o animalul respectiv. Îmblânzeşte însă, întrucâtva, frica mea din clipele când mă gândesc că lanţul trofic nu este ceva finit – iar specia umană, în prostia ei, uită din ce în ce mai repede cumpătarea. Şi, în fond, acţiunea filmului  “Soylent Green” nu se petrece într-un viitor mai îndepărtat de anul 2022…

signature

Pro sau contra…pro sau contra

Azi voiam să scriu despre multe, în sensul că până să ajung să mă aşez la calculator mi-au tot trecut idei prin cap, privind tot soiul de subiecte. Într-un final niciunul dintre acestea n-a ajuns să fie aşternut pe hârtie. Iar acum mă uit aici şi mă lupt cu o stare profundă de somnolenţă şi parcă niciun subiect nu mai merită menţionat. Ca toate lucrurile care, nefiind spuse la vremea lor, nu mai are rost să fie spuse după aceea.
În fond, de ce nu spunem lucrurile atunci când ar trebui? Uneori din lipsă de timp, alteori pur şi simplu dăm vina pe diplomaţie – „lasă că o să vină un moment mai potrivit”, „lasă că acum nu e cel mai indicat” – însă, de cele mai multe ori, în spatele acestei pseudo-diplomaţii zace doar o doză de teamă de consecinţe care mocneşte în fiecare dintre noi. Ne e teamă să spunem lucrurilor pe nume atunci când se întâmplă, ne e teamă de felul în care vom fi priviţi atunci când le spunem, de felul în care imaginea noastră va avea de suferit. Ne e teamă să ne arătăm adevărata părere pentru că „nu se face aşa”. Sau poate mă înşel eu. Poate că nici să cedezi impulsului de a spune mereu tot ce vrei nu e bine. Poate că e bine să aştepţi o vreme şi să „rumegi” lucrurile înainte de a le transformă în vorbe, înainte de a le face cunoscut şi altora produsul minţii sau inimii tale. Sau…
Sau. Până la urmă, indiferent dacă spui lucrurile mai devreme sau mai târziu, tot se vor găsi şi glasuri pro şi glasuri contra lor. Iar dacă doar te faci că le spui, învârtindu-te în jurul cozii sau urmând principiul „nici călare, nici pe jos”, se cheamă că n-ai coloană vertebrală. Nu-i bai însă. Şi nevertebratele sunt fiinţe vii. Unele chiar drăgălaşe.
Deviez însă. Evident că deviez. De fapt, deviez de la nimic. Umplu un spaţiu cu o opinie fără nicio concluzie pertinentă privind…niciun subiect concret. Cred că sunt doar frustrată că anul asta care mai are puţin şi se încheie a avut grijă să îmi toace mărunt răbdarea, şi acum mă răzbun pe cuvinte. Şi ele nu merită. Tocmai ele nu merită.

signature

Despre frigul schimbării

Azi a nins. Nu pentru prima dată anul ăsta, nu mai mult decât în alte dăţi. Nu mai frumos. Nu mai violent. Nu mai…nicicum. A nins şi atât. A viscolit puţin, a ieşit un strop de soare, a fost un pic de frig. M-am zgribulit puţin, am tras aer adânc în piept (atunci când vântul nu mi-a bătut din faţă) şi mi-am văzut de drumurile zilei. Acum e seară, a mai trecut un an peste moartea lui Nichita, au trecut două zile de la nişte alegeri dezamăgitoare şi în urechile mele curg muzici despre schimbări de inimi.
Ce se schimbă în noi, drag cititor, odată cu trecerea timpului? Se schimbă ceva? Mă refer la o schimbare adevărată, densă, majoră. O schimbare care să umple golurile sau să golească plinurile. O schimbare care să inventeze culori şi sunete şi arome. Sau care măcar să dea o formă zilelor. Şi când totuşi se întâmplă acea schimbare, e oare „de bine”? E „de rău”?
Unii ar zice că mă bântuie asemenea gânduri pentru că ne apropiem de sfârşitul anului. Alţii ar da vina pe lichiorul de fructe de pădure care zace în paharul golit pe jumătate lângă mine. Lăsând însă la o parte „de ce”-urile, gândurile în sine rămân acolo, chiar dacă uşor lichefiate precum zăpada de azi după câteva ore de la aşternerea ei pe pământul golaş.
Şi dacă nu se schimbă nimic ce se întâmplă? Cât timp putem rămâne în această imponderabilitate a fiinţei? A caracterului? A minţii sau sufletului? Eternitatea umană continuă să fie măsurată în secunde, şi atâta vreme cât acestea curg va exista şi riscul unei ultime secunde, a unui final. Schimbarea însă, de orice natură, rămâne chimică. De o chimie naturală, necesară, aspră şi proaspătă precum vântul rece al iernii. Mai devreme sau mai târziu ne îmbrăţişează şi o îmbrăţişăm şi devenim totuna cu ea. Şi nu doar o dată ni se întâmplă să ne întrebăm cu uimire în ochi de ce n-am acceptat-o mai curând…
signature

 

Când te doare sufletul de muzică

Ascultam deunăzi, dragul meu cititor, o piesă tare dragă mie nu doar pentru că e jazz, ci şi pentru că e interpretată de autorul ei, pianistul Fazil Say. Şi nu numai pentru motivele astea. Există, de exemplu, în piesa asta un moment absolut splendid (bine, există multe motive splendide, dar ăsta e primul care îmi vine în minte acum) la minutul 3:41, când se schimbă culoarea armonică a melodiei într-un mod pe cât de simplu, pe atât de minunat. Tehnic vorbind, se trece din tonalitatea minoră de bază în tonalitatea majoră omonimă. Muzicienii ştiu la ce mă refer, nu este un lucru ATÂT de neobişnuit.
În piesa asta însă, practic, schimbarea aceea, pregătită discret dinainte, este pur şi simplu extraordinară, cel puţin pentru sufletul meu. Am ascultat şi răs-ascultat piesa asta, şi inevitabil în acel moment se întâmplă în mine ceva asemănător schimbării macazului unei şine de tren, doar că spre un plan superior. Shift-ul ăsta (ca să folosesc un barbarism) reuşeşte mereu să mă dărâme şi să mă înalţe în acelaşi timp, dizolvându-mă în melodie şi trecându-mă în alte sfere.
Nu mă înţelege greşit, am o mare slăbiciune faţă de muzică şi “dizolvarea” asta nu e ceva care să nu mi se întâmple şi cu alte ocazii, în cazul altor piese sau interpreţi. Asta însă este de o splendoare aparte, poate şi pentru că Say este genul de pianist/muzician/artist desăvârşit, care se ignoră complet pe sine, punând mai presus de orice muzica, artă. Cu alte cuvinte, un creator adevărat. Indiferent ce cântă, e atâta viaţă în notele care îi curg din degete încât aproape că te doare sufletul…
O să las însă trăncăneala deoparte şi o să pun aici link-ul către piesa cu pricina. Eu o să îmi pun căştile înapoi în urechi, o să închid ochii şi o să încerc să uit, măcar deocamdată, că există durere.

signature

De ce citim?

Dragul meu cititor, dacă am îndrăzni cumva, cândva, să legăm laolaltă toate cărţile din lume, ideile lor la un loc n-ar fi mai dense decât umbra oricăruia dintre sufletele oamenilor de pe pământ.
De ce citim ce citim? Pentru că facem puzzle-uri. Fiecare carte sau text care se adaugă listei noastre de lectură e doar o bucăţică pe care o potrivim în peisajul general, fără să ne dăm seama că poate, în felul ăsta, umbra devine mai densă sau ochii noştri mai dependenţi de ideile altora. Nu ne dăm seama că suntem supuşi aceleiaşi linii temporale, chiar dacă în puncte diferite. Nu vedem că nimic nu e nou sub soare, poate doar explicaţiile unor fenomene care au existat mereu dar care, probabil, atunci, demult, purtau numele de magie.
De ce citim ceea ce citim?
Pentru că ne place să credem că există loc de mai bine, de mai bun. Pentru că ne place cum alţii dau glas ideilor care ne bântuie dar pe care suntem incapabili să le exprimăm noi înşine. Pentru că, până la descoperirea unor moduri de a călători fizic în timp sau în alte universuri (dacă nu cumva ambele înseamnă acelaşi lucru) cititul rămâne singurul fel de a dispărea, măcar pentru o vreme, din realitatea noastră. Pentru că nu ştim cum să evadăm altfel.
De ce citim…Pentru că vorba scrisă rămâne încă ascunzătoarea ideală. Ca atunci când, neputând suporta un gol, punem mâna pe un stilou şi o agendă şi umplem paginile cu ceea ce ne-ar fi plăcut să citim în acele momente. Sau să trăim.
De ce?
În fond, şi dacă citim, şi dacă nu, dorinţa acelei oglinzi alcătuite din cuvinte rămâne în noi. Oricare ne-ar fi norocul de a dobândi acces la ceva scris de cineva sau de a ne vedea nevoiţi să umplem noi înşine paginile respective, legătura cu aceste cuvinte scrise rămâne aceeaşi – una de sânge, una de dor.

signature