Fotografii şi ciocolată

Mă uitam deunăzi prin nişte fotografii vechi de-ale bunicii, fotografii din acelea în care oamenii abia zâmbeau, pentru că dura mult până când imaginea se imprima pe suportul fotografic şi era greu să păstrezi aceeaşi expresie pe chip. Şi uitându-mă eu la fotografiile cu pricina, mi-am dat seama că de fapt preţiozitatea lor nu stă doar în faptul că sunt vechi (cu toate că, să fim serioşi, imaginile care au aproape 100 ani vechime pot fi considerate a avea o oarecare valoare…), ci mai ales în faptul că pe vremea aia nu se făceau fotografii pe bandă rulantă ca acum. Cunosc oameni care au făcut mai multe poze într-o zi decât a avut bunica mea făcute într-o viaţă. Pe vremea aia se făceau doar câteva poze, fiecare cu rostul ei, fiecare menită să planteze pe hârtie un moment special. Acum nu mai e aşa.
Da, e fain să ai multe amintiri, dar stau şi mă gândesc câte din acele mii de fotografii anuale personale ale tinerilor din ziua de azi vor ajunge să fie privite peste o sută de ani cu aceeaşi emoţie cu care privesc eu pozele bunicii. Şi nu neapărat emoţie datorată relaţiei de rudenie, ci datorată mai ales conştientizării trecerii timpului. Şi, în special, conştientizării trecerii timpului peste hârtia care păstrează pe ea acea clipă de atâta vreme dispărută.
La ora actuală majoritatea fotografiilor rămân la stadiul de imagine păstrată într-un HDD sau SSD sau pe un stick USB sau DVD sau naiba mai ştie ce alt suport digital special, amorţind cu eleganţă prin vreo cutie sau raft, sub straturi succesive de praf. Desigur, la fel se poate întâmpla şi cu pozele vechi, rătăcite prin cutii de carton „puse bine” pe şifoniere sau pe sub paturi sau prin sertare. Însă, cumva, parcă mai mare sfinţenie se regăseşte în momentele când atingi cu degetele fotografia aia veche şi îngălbenită decât în cele când priveşti pe un monitor ceva înregistrat cu ani în urmă. Cumva, atingerea aia fizică a hârtiei fotografice te poartă înapoi în timp. Sau cel puţin aşa mi se întâmplă mie. Şi călătoria aia în timp are pentru mine mereu un gust dulce-amărui şi catifelat, ca de ciocolată cu migdale. Ţie, drag cititor, nu îţi place ciocolata? 🙂

signature

 

 

 

 

Nota autoarei: fotografia afişată aici nu e personală, e una preluată din mediul virtual. Sunt sigură însă că şi originalul acelei fotografii păstrează în el acelaşi parfum ca al fotografiilor bunicii mele ;).

Advertisements

De dor de altădată

Mi-e dor, cititorule…De atât de multe lucruri, încât a face o listă cu ele s-ar transforma în scrierea unui pergament ca acelea din filme, care se desfăşoară în lungul străzii odată ce i se dă drumul.
Mi-e dor de vremea când am citit prima dată „Amintirile” lui Creangă, imaginându-mi că eram şi eu pe-acolo, pe undeva, printre copiii din năzbâtiile lui.
Mi-e dor de felul în care se desfăceau şuviţe-şuviţe cozonacii mamei de sărbători, aromaţi şi aburinzi şi promiţând delicii nemăsurate.
Mi-e dor de poveştile bunicii despre propria ei copilărie, ca aceea când a dat un coş plin cu ouă pentru o punguţă de bomboane la târg.
Mi-e dor de clipele când, pruncă fiind, mă trăgea tata cu sania prin zăpadă – el obosea săracul, iar eu tot mai voiam, şi mai voiam…
Mi-e dor de vremea când am mers primele dăţi la colind, şi de clipele când vedeam lacrimi în ochii bătrânilor pe la care ajungeam cu prietenii.
Mi-e dor să fiu copil, copilul ăla fraier şi credul care îl privea pe Moş Crăciun şi nu recunoştea vocea tatălui său de prea mare drag că Moşul şi-a făcut timp să o asculte spunând poezii.
Mi-e dor de orele nesfârşite în care aş fi ascultat poveşti pe discuri de vinil.
Mi-e dor de momentul când mă uitam la Sandybell şi îmi doream să aflu mai repede ce se întâmplă la sfârşit.
Mi-e dor de viaţa de şcolar pe care n-am ştiut s-o preţuiesc cum trebuie la vremea ei (dar oare ştim să facem asta cu vreun lucru?!…)
Mi-e dor de alte prezenturi, parcă prea repede devenite trecut.
Timpul trece iute, atât de iute peste inimile noastre, şi până să ne dăm seama ce iubim adesea ajungem să ne dăm seama doar ce am iubit. Nu lăsa să se întâmple asta, dragul meu cititor! Amintirile pot fi o comoară nepreţuită, dar nimic nu egalează prezentul, şi nimic nu poate compensa dorul de ceea ce nu mai este!

signature