Când pierzi un prieten

Orice moarte învie toate morţile dinaintea ei.

Orice durere sapă încă puţin şanţul pe unde au mai trecut şi alte dureri.

Azi am înmormântat un câine. Bătrân şi bolnav, dar nu asta contează. Odată cu el i-am îngropat din nou pe toţi ceilalţi morţi înaintea lui (că au mai fost şi alţii până la el) şi m-a durut sufletul din nou pentru fiecare dintre ei, şi m-am simţit vinovată că poate n-am făcut destul pentru fiecare dintre ei.

Nu sunt nici prima, nici ultima care îngroapă un prieten – fie el doar un câine. Nu sunt nici prima, nici ultima care plânge fără să îşi poată stăvili lacrimile lângă ochii lui închişi. Şi cu siguranţă nu sunt nici prima, nici ultima care simte tot ce simt.

Sunt sigură însă că praful de pe picioarele mele se va lăsa spălat cu mare greutate astă-seară, iar mâine dimineaţă, imediat după ce deschid ochii, voi uita timp de câteva clipe că el nu mai e. Şi după ce îmi voi aminti asta, moartea lui va fi iar vie, ca şi a celor dinaintea lui. Şi o să doară iar, sărat şi prelung, ca un şuvoi de umbre îmbogăţindu-se…