Confesiuni de august

E august, un august acru şi prea colorat, un august mirosind (pentru mine) a măduvă de ore pierdute pe malul mării. Da, ştiu că nu o să fiţi de acord – numărul celor îndrăgostiţi iremediabil de valurile sărate, de o culoare hipnotică, este foarte mare. Eu nu mă număr printre ei – recunosc că trei zile pe litoral deja pentru mine înseamnă prea mult, şi cei care mă cunosc ştiu acest lucru. Vrând-nevrând însă o fac şi pe-asta din când în când, peu importent les motifs. Nici măcar bucuria copiilor, care pot sta în apă cu orele, nu reuşeşte să mă convingă să îmi placă marea. Da, ştiu, sunt “defectă” :P.

Psihologul amator din mine ar putea scrie pagini întregi despre cum nu îmi place la mare pentru că nu îmi iubesc mama în mod corespunzător şi pentru că nu am fost niciodată prea încântată de copilăria mea – şi ar fi totodată conştient de ipocrizia din vorbele mele, deoarece nici mama mea n-a fost una rea, nici copilăria una nefericită, ci pur şi simplu aşa sunt eu, incapabilă să fiu mulţumită cu ceea ce mi-a fost dat. Leg marea de mama şi de copilărie pentru că, din punctul meu de vedere, treaba asta cu marea e ca un fel de întoarcere la mama universală practicată de atât de mulţi, o revenire în lichidul amniotic din care am ieşit cu toţii cândva după ce ne-am hrănit, reciclându-ne pe noi înşine timp de…mult timp.

Eu însă nu simt nevoia să revin la “supa primordială”. Întoarcerea la origini presupune, de obicei, învăţarea unei lecţii care altfel nu se vrea învăţată. Poate am şi eu vreo lecţie rămasă în afara timpului, o lecţie care îşi cere drepturile prin acest simplu fapt al neplăcerii simţite faţă de “mersul la mare”. Poate că plictiseala mea faţă de mare (şi, după cum mă taie pe mine capul, faţă de trecut) este doar o încercare jalnică a subconştientului meu de a fugi de anumite răspunderi. Sau poate că pur şi simplu nu îmi place să îmi bată soarele în cap :P. Poate ar trebui să merg la mare iarna – e posibil ca imaginea ei îngheţată să aibă alte ecouri în mine.

Una peste alta, fiecare din noi are alte sentimente faţă de întinderea aceea de apă sărată. Aparent, ale mele nu vor depăşi prea curând, dacă nu cumva chiar niciodată, treapta unei nostalgii nedefinite sub umbra unui zâmbet amărui şi obosit atunci când valurile îmi ating degetele picioarelor. Şi atât.