De sus în jos, de jos în sus

30 decembrie. Penultima zi a unui an care a tăiat în carne vie, în suflete, în spirite, în tot. A tăiat uneori cu cruzime, alteori cu blândeţe, dar nu a cruţat nicio fiinţă de simţirea lamei timpului. Undeva, pe un dulap din camera mea, se aude un şoarece ronţăind vreo firmitură de pâine sau aşchie de lemn sau poate altceva, iar eu stau şi mă gândesc foarte serios să îi iert prezenţa, că parcă prea a fost plin de moarte 2016. Au dispărut dintre noi atâţia şi atâţia oameni minunaţi, şi citeam ceva mai devreme o glumă amară cum că David Bowie, cu care a început şirul lung de pierderi, a aranjat un colţ de rai undeva pe care l-a tot populat cu crema omenirii.
E ciudat cum se adevereşte mereu că doar după ce pierzi ceva devii dureros de conştient de fosta sa prezenţă. Că e nevoie de un gol imens ca să realizăm ce înseamnă de fapt „plinul”. Şi, din păcate, că ne vom obişnui cu golul ăsta aşa cum e, şi vom învăţa să ignorăm alte plinuri care, încetul cu încetul, vor dispărea din viaţa noastră. În fond, viaţa se reduce la esenţe. Oricât de mult am pierde, ne vom consola mereu cu ceea ce a rămas şi vom spune mereu că se poate şi mai rău. Cum spunea bunica mea, „să fim sănătoşi şi să fie pace”. Ba chiar şi când nu mai suntem sănătoşi şi/sau nu mai e pace găsim moduri de a ne resemna. Poate facem asta din speranţa sau din disperarea de a vedea de-acum celebra „luminiţă de la capătul tunelului”. Sau poate pur şi simplu pentru că nu vrem să acceptăm faptul că am atins fundul oceanului, deşi, din punctul meu de vedere, ar fi bine să conştientizăm şi să acceptăm acea limită de jos o dată pentru totdeauna, şi să ne hotărâm să începem să înotăm în sus, spre suprafaţă.
Se termină un an. Dacă am primit ceva bun de la anul ăsta a fost lecţia că a pierde ceva nu e neapărat un lucru rău. De multe ori, acea pierdere are menirea de a face loc altui lucru. Altei fiinţe. De multe ori are menirea de a ne obliga să deschidem ochii pe care îi strângem cu încăpăţânare, refuzând să ne părăsim zona de confort, de teama necunoscutului. Acum însă stau şi mă gândesc că dacă am face din veşnicul necunoscut zona noastră de confort, atunci întreaga aventură a vieţii noastre n-ar fi decât o eternă „întoarcere acasă”.
Aşa că în clipa asta privesc pe geam cum 2016 îşi trage ultimele suflări, cenuşii şi morocănoase. Şoarecele de pe dulapul meu s-a retras prin cine ştie ce cotlon, probabil că mâine seară îl voi auzi iar dându-mi târcoale. Şi el e o fiinţă. Şi eu sunt doar un animal în palma vremii şi vremurilor. Şi anul care vine e tot timp, la fel ca acesta care pleacă. Ce îmi doresc de la el? Multe. Dar mai ales să nu mă facă să uit lecţia anului încă viu. Altfel, 2016 va muri mâine seară în zadar şi noi vom uita din nou că după ce ai atins fundul oceanului, singura direcţie în care te poţi îndrepta (dacă nu mori între timp, desigur) e în sus.

signature

 

 

Advertisements